Ce mănânc într-o săptămână – III

Se apropie cu pași repezi Paștele nostru creștin ortodox, și parcă nu sunt pregătită sub nicio formă. Răceala de săptămâna asta a cam înfrânat activitățile zilnice; fără poftă de mâncare, am cam dat-o pe supe, pastile, siropuri în cazul băiețelului, ceaiuri, ciocolată caldă, cu somn întrerupt, ba de tusea mea zgomotoasă, ba de febra lui, ba de pisica mieunoasă, ba de ploaia din geam.

Nu mai vine odată primăvara și în Danemarca să ne bucurăm de priveliștile cu soare și mare, parcă scoase din tablourile acelea de pe vremea când eram mică, agățate pe peretele din sufragerie în fiece casă pe care o vizitam, cu peisaje ireale credeam eu pe atunci, dar cât se poate de autentice în Danemarca.

Curioși să vedeți ce a mai ieșit și săptămâna asta de pe mâinile mele câșe?! Să începem, atunci.

Luni

Astăzi mi s-a făcut poftă de niște ouă moi în care să înting cu pâine franțuzească proaspătă, și așa am ajuns la o rețetă pe care am încercat-o pentru prima oară când am început antrenamentele acasă, unde aveam nevoie de un mic dejun copios cât să mă facă să nu mai poftesc la nimic altceva până la prânz, și aici intră ronțăielile, dulciurile, chiar și fructele. Cu ouă shakshuka vă fac poftă de data asta, gătite în felul următor: pun o ceapă mică la călit împreună cu ardeiul tăiat cubulețe, un vârf de cuțit de chimen, puțină sare și o căniță de apă, până se înmoaie legumele; între timp tai două roșii mari și le arunc peste ceapă și ardei în tigaie pentru 5 minute la foc mic, până scade totul și ajunge la o consistență de sos; acum e timpul să sparg 5 ouă peste sos și să pun capacul. Aștept câteva minute până ce ouăle au format pojghița albă, decorez cu brânză cheddar și pătrunjel pe deasupra, atenție, tot sub capac până se topește brânza și formează o crustă multicoloră. Am servit ca brunch, cu o salată de ridiche albă din aceea lungă pe care am cumpărat-o din bazarul arăbesc din Ålborg, stropită cu oțet balsamic, ulei și sare, și cu pâine franțuzească, proaspătă și caldă de la brutărie. Voila!

Marți

Azi, nu se mai poate; răceala nu ne dă pace, nicicum; gâtul inflamat îmi fură vocea cu totul, și nu îmi rămâne de făcut nimic altceva decât o supă de pui cu legume multe, orez, usturoi (antibiotic natural), spanac (Fier) și pătrunjel (vitamina C); o oală plină ochi de vitamine naturale de la mama natură, să ne ajungă pentru două zile pe puțin. Încercând să înduioșez răceala, am pregătit câteva vafe în formă de inimioară, pe care le-am uns cu miere de albine polifloră autentic românească, pentru a mai calma iritația gâtului, ce stă, de nu mai pleacă. Voila!

Miercuri

Continuăm cu supă. Se pare că răcelii îi place la noi acasă. Are spațiu de desfășurare berechet, mai ales pe timp de noapte, când eu și fiul meu ne luăm la întrecere care tușește mai tare. Fără poftă de mâncare, ne încurajăm unii pe alții să băgăm totuși ceva comestibil în gură dacă vrem să trecem mai repede peste situație; mai scotocesc în sertarul cu pastile după buline, și încropesc în tigaie niște păstăi de fasole verde cu usturoi, ceapă și rondele de morcov. Omleta rămâne întotdeauna a doua variantă pentru ceva rapid, gustos și cu care poți jongla în fel și fel de variante care mai de care mai delicioase; varianta de azi, este cu cașcaval răzuit pe deasupra, servită cu salată italiană (baby spanac, rucola, roșii cherry). Voila!

Joi

Vine popa pe la noi. Nu vine, e doar o zicală nevinovată din copilărie ce rimează cu joi. După atâta supă, ceaiuri și pastile, se pare că papilele gustative dau semne de viață. Am poftă de lapte cu mămăligă. Zis și făcut. Dar totuși și ceva mai consistent de data asta, să se împace bine și cu mămăliga, dar și cu restul de păstăi de fasole, o să fie mușchiulețul de porc. Hmm…da…parcă am mai prins puteri. M-a luat cu transpirații, și nu de la emoții; răceala iese prin toți porii, iar tusea e pe punct de plecare. Să mai vină când o-i chema-o eu! Nu mă înțelegeți greșit, dar chiar nu am mai avut un așa musafir să se țină scai domn’le; care nu se mai dă plecat nici dacă mă arunc într-o oală cu apă opărită. Am făcut aburi cu ceai de mușețel, am terminat toate siropurile și pastilele, mai, mai să rămân și fără nas, și fără lacrimi, la cât de mult m-a făcut să sufăr. Dar, gata! E la ușă, stă încălțată și asteaptă sa fie poftită afară, cred. Dar nici că-i spun o vorbă. Chiar vreau să știu cât o poate duce. Deja are săptămână. Vom trăi și vom vedea. Voila, minunăției din farfurie!

Vineri

Sunteți curioși ce mai avem azi la masă?! Hai că e de post de data asta, și e cel mai apreciat preparat turcesc de către mine, pe lângă baclava. Știți că gastronomia românească autentică nu prea ne aparține, iar cea turcească în cea mai mare parte ne-a rămas moștenire de pe timpul otomanilor, când ne-au cucerit de atâtea ori, încât nu mare mi-a fost mirarea să văd sabia lui Ștefan cel Mare, că zace în Istanbul în arhivele muzeului Topkapi. O fi turc, dar încă nu am aflat. Glumesc. Însă supa cremă de linte este cea mai gustoasă supă pe care am gustat-o vreodată. De fiecare dată când am mers în Istanbul (singurul oraș din Turcia pe care l-am vizitat până acum, atât vara, cât și iarna) am servit această supă cu turte calde, zeamă de lămâie și ardei murat; pe lângă toate tipurile de baclava testate, am mai descoperit un desert ușor, gustos și cremos, cataiful, pe care țin minte că l-am servit la o terasă aflată pe o stradă îngustă care parcă se revărsa în Bosfor, când te uitai în zare. Cum v-am obișnuit, eu fac totul din ochi, și nu porționez ingredientele după cantitate, ci după gustul meu. Depinde ce aromă vreau să scot în evidență, și aceea va predomina la proporții. Rețeta supei de linte pe care încerc să o reproduc de fiecare dată este următoarea: pun toate ingredientele odată în oală, timpul de fierbere fiind același pentru toate, având în vedere că voi pasa totul la final; linte, un morcov, doi cartofi medii, o ceapă, bulion, usturoi, frunze uscate de mentă, sare, boia și piper, peste care adaug apă cât să depășească cu un deget legumele, iar după ce au fiert, le blenduiesc cu un blender vertical până ajung la o consistență cremoasă. Voila!

Iar aici, o să introduc câteva poze din vacanțele din Istanbul; o perioadă de care îmi este dor maxim și abia aștept să continui aventura, împreună și cu piticul. Va fi diferit, știu, dar împlinitor în același timp. Să fie ceva diferit în articolul de astăzi, nu neaparat despre cu și despre mâncare, dar am cititori care se plâng că e cam scurt și am zis să vin cu completări legate mai mult sau mai puțin de tematica articolului. Hai s-o lungesc cu ceva frumos, zic. Nu am găsit poza cu sabia lui Ștefan cel Mare….am o grămada de albume cu poze amestecate, doar câteva dintre călătorii am reușit să le salvez în albume cu aceleași nume.

Sâmbătă

Oficial e weekend!!!! Și ce să vezi, răceala s-a răzgândit și vrea să ne acompanieze și zilele astea. Adio musafiri, adio planuri de ieșit afară, welcome carantină!!!! Oficial, am împlinit o săptămână de când n-am mai ieșit din casă. Doamne, cum de am rezistat?! Noroc cu blogul, care mi-a ținut mintea ocupată, iar timpul în maraton, vrea să fie el pe primul loc ca de fiecare dată. Să ne întreacă pe toți întotdeauna ca nu care cumva să se facă de rușine, doar e TIMPUL, nu?! Dar, cum în weekend îmi e cam imposibil să scriu, toată atenția se îndreaptă spre pitic, și nu spre scris, stat la cratiță, somn, relaxare, vizionarea unui film; astea sunt de domeniul trecutului. Acum e cu strânsul jucăriilor, așezarea hainelor înapoi în dulap, aspiratul mult și des, curățatul și spălatul o dată pe oră, pe lângă dans, desenat, pupăcit, alergat în jurul canapelei și iar pupăcit, până se face seară, ora de băiță și mult așteptatul somnic. Vă întrebați poate, dar de mâncat, nu am mâncat nimic?! Dacă mă gândesc puțin, cred că am mâncat ceva, dar nu știu ce. O fi gătit răceala. Dacă mai stă mult pe aici, o să ajute să ne și mutăm. La spital. Hai cu optimismul, mai e puțin și e duminică! Voila!

Duminică

Îmi e dor să merg la biserică. Mai ales, acum în perioada Postului Mare, slujbele sunt legate de povestea Mântuitorului; despre cum a fost răstignit, și a înviat; despre drumul durerii parcurs și de mine până pe muntele Măslinilor, poposind în Grădina Ghetsimani, continuând apoi pe lângă cimitirul evreiesc, și ajungând în vârf, unde am avut parte de cea mai frumoasă priveliște asupra Ierusalimului. În schimb, corona virus nu este o glumă. Nu vreau să risc în primul rând pentru băiat; și sunt uluită, că încă din decembrie în Danemarca, au fost legi date ca toate restaurantele, frizeriile și mall-urile să fie închise, însă la biserică lumea se înghesuie în câțiva metri pătrați, nerespectând practic nicio lege. Fără mască, fără distanțare… Nu am nimic cu cei care merg, fiecare decide ce-i mai bine pentru el și familia lui. Nici la vaccin nu mă înghesui. Mai aștept. Am răbdare și sper la o schimbare în viitor. Privesc de la distanță ceea ce se petrece în lume și încerc să nu o complic și mai tare. Ajungând și la subiectul zilei, în meniul de azi am avut ficăței de pui cu piure de cartofi albi și salată de papaya cu morcov răzuit. Voila!

Bineînțeles, o să atașez câteva poze și din Ierusalim, dacă tot le-am găsit în ¨teancul de albume¨cu același nume, gen: poze, poze noi, poze 1, mix de poze…și tot așa…pfff….niciodată nu o să am timp să le ordonez așa cum se cuvine. ಠ_ಠ

O săptămână grea pentru mine fizic; cu o răceală-n în vizită ce m-a stors de toată energia. Revin cu forțe proaspete și povești de cafea în săptămâna ce urmează, promit!

Spor la gătit, și o săptămână cât mai ușoară tuturor, vă urez!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s