Cati se afla in momentul scrierii, acum, in aceasta clipa, citind aceste randuri, in dilema aceasta a invatamantului romanesc, care si-au dat seama ca au invatat superficial la scoala si s-au axat pe competitia din clasa, pe vanarea notelor, si mai putin pe ceea ce le place cu adevarat din care sa se poata profesa intr-un final, si unde s-au trezit dupa terminarea gimnaziului, ca nu stiu ce liceu sa aleaga, dupa terminarea liceului ca nu stiu ce facultate sa aleaga, dupa terminarea facultatii ca nu stiu ce sa munceasca!?
Abia acum ne-am dat seama si de importanta eului nostru, si vine intrebarea: Dar ce ne place noua sa facem? Fara ca nimeni altcineva sa ne influienteze. Este vocea interioara care ne vorbeste fiecaruia, si care intotdeauna are dreptate. Fii atent, si asculta.
De ce irosim atata timp din viata, obligati si tinuti captivi intr-o competitie a ‘nimanui’?
O competitie din care reies de pe bancile scolii niste Nimeni. Anonimi. Liberi. Dezorientati. Pesimisti. Agresivi. Dezamagiti. Fricosi. Plangaciosi. Tristi.
Notele mari ne pacalesc intelectul, psihicul stie ca trebuie sa castige intotdeauna. Daca nu, se parbuseste. Vrem sa fugim inapoi pe bancile scolii, acolo ne simtim mai destepti decat cativa, si mai prosti decat unul sau doi, si sa ne refugiem in competitie, facand un stil de viata din asta.
Viata austera dincolo de zidurile scolii este foarte putin probabil sa se foloseasca de noi si informatiile pe care le detinem. Nu are nevoie, decat in cazuri exceptionale, si foarte rare. Adevarata realitate este acolo. Si ne-am izbit de ea, nepregatiti.
Cine reuseste, reusteste. Este ca la loz in plic. Cine nu, nu. Apoi apar frustrarile si nu ne putem explica cursul lucrurilor. De ce Eu? De ce Ea/El? De ce?
Astfel ramanem captivi in tot ce ne pica la prima mana. Calitate buna sau proasta, dupa noroc sau cunostinte. Traim in Romania, ce naiba, trebuie sa fim realisti la partea cu pilele.
Din cate se observa ne-am mai triat. Noi, cei fara cunostinte, ce facem intr-un final? Cum razbatem prin jungla asta in care ne-am trezit si nu am aflat inca care este rolul nostru, chiar si dupa atatia ani?
Tot ce incercam sa facem, parca nu ne iese. Nu ne defineste ca persoane. Vrem sa fim celebri, vocea interioara ne propune astfel de provocari, insa noi nu actionam. Suntem timorati de situatie si ne afundam tot mai mult. Nu mai exista speranta.
Exista o rezolvare intotdeauna. O problema, se zice, ca are cel putin trei solutii. Asadar nu mai e considerata o problema, nu? Oare asta sa fie solutia? Sa cautam mai mult si mai profund in adancul constiintei noastre, si sa gasim rostul nostru in aceasta lume?
De ce oportunitatilor ce apar in viata noastra nu le dam importanta? Asteptam ca totul sa se intample pur si simplu, si nu se intampla? Ne mai intrebam de ce? De ce ne complacem in situatie si nu schimbam ceva?
Nivelul de incredere este scazut la minim, cum si cine poate sa schimbe asta, daca nu noi? Cine ne iubeste mai mult, daca nu noi, pe noi insine?
Sa invatam sa ne iubim si sa ne apreciem mai mult. Valoarea noastra a ramas aceeasi din scoala. Un spirit competitiv, doritor de triumf si aplauze. Suntem aceeasi si acum. Doar mediul este altul, insa noi suntem aceeasi. Suntem dusi de val, si uitam de calitatile pe care le avem, ne afundam in intuneric si ne e greu sa ridicam privirea spre orizont.
Dusmanim pe cei care ne imping de la spate, si credem ca nu ne plac asa cum suntem de fapt. De ce vor sa ne schimbe? Cum, nu suntem perfecti? Niste prieteni adevarati in viziunea noastra, trebuie sa ne accepte asa cum suntem. Noi nu acceptam sfaturi de viata si reprosuri.
Cred ca daca s-ar folosi forta asupra noastra vom muta muntii din loc. Dar nu e cazul, nu-i asa?
Doar amenintati si merge treaba ca pe roate.
Cine se baga sa se confrunte cu asemenea oameni puternici?
Cu capul in nori, e mai simplu!
Andreea Simona Zlatan 