Etichetă: mandriapodgoriilormoldovei

Note de vârf: apă, soare, grijă și multă dăruire

Vin de-o poveste
de Andreea Zlatan
Vin,
Și iarăși vin.
Vin când sufăr,
Vin în pahar,
Vin pentru doruri,
Vin și dispar.
Vin de pe podgorii,
Vin acasă.
Vin și pleacă,
Apoi vin iar, la masă.
Vinul e dulce,
Vinul se duce,
Vinul e amar,
Vin ș-apoi dispar.
Vin demi-sec,
Vin ș-apoi plec.
Vin într-o vară,
Vin să mă doară.
Vin de-o poveste,
Vin să îți spun,
Vin împroșcat, ș-apoi
Vin imprimat.
Vin de scandal, sau
Vinul calmant.
Vin spre uitare
Vin în avid.
Vin toți, vin
Vin să te vadă,
Vin să te scuipe,
Vin să te pupe, sau
Vin să te strângă.
Vin pentru mamă,
Vin pentru tată.
Vin în cunoaștere, și
Vin de dor.
Vin să te-atingă ,
Vin ca să uite,
Vin să răzbune, sau
Vin să împace.
Vin ca o dâră, de
Vin de cultură.
Vin din struguri,
Vin în beciuri
Vin în pahare,
Vinuri pe mese,
Vin de-o poveste.

Vinul e motiv de întâlnire și are atâtea înțelesuri în limba română.

Descătușează pe cel ce vine și înnobilează pe cel ce pleacă.

E un romantic

Vinul turnat în pahar e ca cheia care deachide lacătul. În timp ce umple paharul, mintea își pregătește discursul a ceea va urma să fie dezbătut. Dă frâu imaginației și eliberează emoții provocate de creșterea nivelului de endorfine, hormonii fericirii. Pulsează sângele ca un cal de curse însetat de victorie, de validare.

E misterios

Cadrul în care se desfășoară acțiunea influiențează tonul subiectului ales. Lumini de veghe și umbre pâlpâind se reflectă în ochii celor implicați. Vinul servit în cantitatea potrivită completează cu nutrienți, vitamine și minerale carențele divinului corp. Fără să știi dau ocol în tot corpul și se așază unde simt că sunt folositori. Un pic aici, un pic acolo, impuls după impuls tresaltă simțiri din adâncuri, nerostite, platonice și irealiste. Tu doar tresari la fiecare impuls ce – ți stârnește senzații plăcute în tot corpul.

Șiret și ingenios

Te zăpăcește. Prinzi puteri supraomenesti. Sentimentele – ți sunt răstălmăcite. Ies pe gură ca aburii din oala cu presiune care încețoșează vederea și mintea, și inima, ies cuvinte încâlcite în ritm cu vibrația crescândă a muzicii difuze de pe fundal, într – un dans al emoțiilor sus și jos, de jur împrejur, atrăgând după el suflete închipuite.

Există vinul perfect?

Ca să întrunească la cel mai înalt nivel toate așteptările consumatorului, așa cum gustul unuia nu se potrivește cu al altuia, așa și perfecțiunea devine pur subiectivă când vine vorba de alegerea făcută în materie de vin.

Toată lumea caută vinul cu grad absolut și desăvârșit. Dar de ce sunt atâtea soiuri și culori, îmbinând fel și fel de fructe și flori? Pentru o aromă unică?! Pentru a mări numărul consumatorilor de vin?! Pentru a mulțumi până și pe cei mai cârcotași, cum sunt eu de altfel?!

Nu sunt eu mare cunscătoare în ale vinului, dar am gustat la un eveniment unul fabricat de cei de la Beciul Domnesc . Mi-a plăcut atât de mult gustul că am început să mă interesez pe la chelneri de el. Cum nu am fost atentă la sticla din care mi -a turnat în pahar, mi – am zis, ce conține acest vin din paharul meu de e atât de aromat și dulce așa cum nu am mai întâlnit până atunci?!

Am aflat, și vă zic și vouă.

Își are podgoriile în partea Moldovei de unde provin și eu, și anume Cotești, Huși, Odobești și Panciu. A scos nu știu câte sortimente de vin: alb, roșu, rose, fetească albă, pinot noir, tămâioasă românească, muscat Ottonel, busuioacă de Bohotin, dulce, demidulce, demisec, toate soiurile și toate combinațiile.

Iar cel care mi – a aprins toate beculețele a fost Tămâioasa Românească dulce – Sigillum Moldaviae, din podgoria Huși, medaliat cu aur și argint, perfectă pentru desert și momente de relaxare.

Sursa: beciuldomnesc.ro

Un brand lansat de curând acest Sigillum Moldaviae. Sincer nu prea știu cum se pronunță exact. Limba mi se împleticește în gură dinainte să – l beau.

Însă, știu ce gust are.

Vinul meu preferat însă, este vinul făcut de tatăl meu. Vin din struguri culeși odată împreună, pe când eram copil. De culoare roșu spre negru, cum e cheagul de sânge, petele opuneau rezistență în fața oricărui detergent și nici că voiau să se îndepărteze când se întâmpla să se verse pe fața de masă și apoi pe covor.

Copil fiind, beam must toamna și vin fiert iarna. În cantități mici desigur cât să dorm bine și să nu mă trezesc cu dureri de cap.

Aceste două gusturi eu nu le regăsesc în vinurile îmbuteliate. Fie ele vechi și de 10 – 20 de ani. Nimic nu aduce cu vinul de țară făcut numai din struguri, și mai ales, cules cu mânuțele mele.

”Culesul la vie” era singura activitate de copil crescut la țară pe care eu am facut – o cât timp am locuit la sat. Mă duceam pentru că voiam asta. Nu eram presată de timp, sau șef. Pentru mine reprezenta timp petrecut împreună cu familia și toate neamurile. Nu mai zic starea de bucurie pe care culesul la vie ne-o dădea. Ne unea practic această activitate și ne lăsam duși de povești și glume de dimineață până seara, fără să simțim oboseala.

Tata avea câteva rânduri de vie cu struguri albi de ”nohan”, câteva cu struguri albi numiți popular ”codercă”, iar restul era predominant alcătuită din două tipuri de struguri negri ”tirează” și ”țâfon”. Ghilimelele de rigoare vin odată cu pronunția populară și regională a acestor soiuri.

Abia acum căutând pe ” goagăl ” mi-am dat seama că aceste soiuri nu există și că sunt niște regionalisme știute doar de ei și zona în care locuiau.

Un sac de struguri ”nohan” albi ajungea în pod la deshidratat pe ziare. Începeam să mâncăm din ei prin decembrie – ianuarie. Sub formă de stafide, unii păstrându – și forma inițială, dar mai ofiliți cei drept, erau la fel de aromați și dulci ca atunci când i – am cules.

Restul strugurilor ajungeau în butoaie de lemn după ce erau trași la ”bingo” ( zdrobitorul ) și lăsați la fermentat în jur de o săptămână, până să fie ”trași” cu furtunul în butoaie. Între timp eu mă serveam cu câte un pahar de must direct din cadă (un butoi cu pereți înalți fără capac) în fiecare zi. E ceva ce se întâmpla o dată pe an pentru o perioadă scurtă de timp. Fermentarea se făcea mult prea repede să apuc să mă satur de gustul dulce și bun al mustului. Așa că profitam din plic de acest suc natural.

Pentru că au trecut peste 20 de ani de când am trăit aceste momente, ciocnesc un pahar de Fetească albă de Huși – Sigillum Moldaviae în cinstea celor care au muncit câmpul, cu mâinile crăpate și uscate de vânt și soare.

– Noroc, celor care fac asta în continuare, bătrâni și tineri, cot la cot!

– Noroc, în cinstea celor care nu mai sunt printre noi și cărora astăzi le aprind o lumânare pentru a ajunge acest gând la ei, acolo sus unde își odihnesc sufletele!

– Noroc, în cinstea voastră cititorii mei, care mă motivați să scriu rânduri despre ceea ce mă încojoară! Mulțumesc că mă citiți și mă susțineți! Involuntar sunteți motorul cu cheia la mine.

– Noroc, Superblog! Imboldul de care aveam nevoie să mă apuc de scris.

– Noroc, juriule! Confirmarea ta mă ține pe linia de plutire și am convingerea că într – o zi o să primesc râvnitele 100 de puncte, care de multe ori s – au arătat ca fiind foarte aproape.

O să închei povestea vinului, cu un haiku legat tot de vin, cum altfel.

Discurs
Cu vin alb cinstesc
Pe tot neamul românesc,
În Beciul Domnesc!

Acest articol a fost scris în cadrul competiției Superblog 2024 ediția de primăvară!